În acest cadru general, lucrarea de documentare ce stă la baza realizării unei “Enciclopedii a gărilor din România” s-a axat pe prezentarea celor mai importante şi valoroase gări - din punct de vedere arhitectural şi funcţional - din ţara noastră în contextul lor istoric şi politic, urmărind, pe de o parte, un demers obiectiv, pur documentar-informativ şi, pe de altă parte, un demers subiectiv ce vizează sensibilizarea factorilor de decizie în ceea ce priveşte importanţa patrimoniului feroviar al ţării, redus în general la materialul rulant de epocă.
Demersul subiectiv se bazează pe cel documentar- informativ - informaţii şi documente scrise sau fotografice puse la dispoziţie de inginerul Radu Bellu, cunoscut pentru lucrările în care pledează pentru salvarea patrimoniului feroviar.
În cadrul procesului de modernizare a gărilor iniţiat de UE, la care participă deja şi ţara noastră, necunoaşterea sau ignoranţa poate pune în pericol patrimoniul feroviar: nu poate fi corect reabilitată, restaurată sau modernizată o gară dacă nu se cunoaşte momentul istoric al construcţiei, autorul sau autorii, principiile aplicate sau contextul în care a fost construită (cazul Gării Obor este edificator în acest sens: din documentele studiate nu rezultă clar nici anul construcţiei, nici arhitectul care a proiectat-o…).
Totodată, o incursiune pe traseele feroviare ale ţării pune în evidenţă uşurinţa şi lipsa de responsabilitate cu care se demolează sau se abandonează castele de apă, cantoane sau chiar gări mici, altădată înconjurate de curţi cu flori şi pomi fructiferi, fântâni şi cuptoare de pâine. Aceste unităţi gospodăreşti care au funcţionat şi pe timp de război, asigurând un grad minim de confort lucrătorilor feroviari sau soldaţilor, ar putea fi transformate (bineînţeles cu îmbunătăţirile necesare) în mici unităţi rezidenţiale.
            Nu ar trebui neglijat aici rolul important pe care îl joacă în cadrul unui demers de protecţie a patrimoniului feroviar conversia funcţională. Deşi activ în mai multe domenii ale arhitecturii, conceptul “conversiei funcţionale” a fost readus în discuţie în contextul reevaluării patrimoniului industrial şi regenerării urbane a zonelor industriale dezafectate din ultimii ani, fiind considerată în prezent unul din procedeele cele mai inovative din punct de vedere al expresiei şi diversităţii arhitecturale. 
Situat la limita dintre patrimoniul construit şi patrimoniul industrial, patrimoniul feroviar dezafectat - cantoane, castele de apă, remize, dormitoare, chiar întregul ansamblu al unei gări - se pretează la conversia funcţională către sfera funcţiunilor rezidenţiale (hoteluri, locuinţe, cămine pentru bătrâni etc).
Majoritatea copleşitoare a gărilor din România au fost construite în scurtul răstimp istoric dintre 1869 şi începutul primului război mondial. Nici forţa creatoare şi nici interesul pentru cunoaştere ale înaintaşilor căilor ferate române nu au fost egalate de generaţiile care au urmat.  Nu trebuie subevaluată şansa de a avea încă în faţa ochilor aceste construcţii valoroase ale căror autori sunt uneori necunoscuţi.
Căile ferate au pătruns în vechile provincii istorice ale României de astăzi pentru prima dată în Banat (1854), apoi în Dobrogea (1860), Transilvania (1868), Muntenia (1869), Moldova şi Bucovina (1869) şi Oltenia (1875). Astfel, între anii 1854-1875, au fost aduse în ţară locomotive construite în Anglia, Franţa şi Austria.